Frica

[Artwork by Buzu]
Mi-e frig. Un frig necalculat, schimbător, un frig de şoşonei şi fotoliu, stat în faţa televizorului. Mă uit pe geam – zeci de băbătâi, boraci, moşnegi anunţă că e duminică – se îndreaptă în grupuri colorate, baticuri, paltoane, cizme, şoşonei – Toţi se duc încolo, spre biserică. Biserica “Metre Manole”, înfiinţată în 2008 de George Bekeli, Despotul-Episcop Iluminat al Fundaţiei Luceafărul, un idol pentru sute, mii, zeci de mii de străinezi, unul din puţinii rămaşi care respectă sanctitatea lui Dumnăzău. Amin! Eee…
O icoană a lui Iisus se formează în zare, cu ochii lui blajini şi mieroşi, un simbol al carităţii ortodocse, şi eu mă uit adânc în ochii lui. Parcă mi-ar zice: “Corneliu, ce-ai făcut?” – şi eu, eu mă închin înaintea sa, pula mea, am de ales? Eee… Uşor-uşor figura lui se metamorfozează într-una mai pătrăţoasă, mai brută, mai ciobanică, dar la fel de înţeleaptă. Nişte ochi mici şi negri strălucesc. E Bekeli, marele Bekeli. Mă penetrează cu privirea, mă judecă pentru că am rupt ca un mocan de şantier legătura sfântă a căsătoriei. Mulţimea interminabilă de babaci curge ca un fluviu colorat stângaci către clădirea cu turle. Linii de oameni care tind spre sfinţenie, spre exemplul domnesc şi înţelept şi falnic şi frumos şi pula mea aşa de îndepărtat de mine că mă simt ca un gunoi, o mizerie plăpândă, şi îmi vine să merg şi eu, să urmez Exodul străinez. Să găsesc lumina, înţelepciunea, pudoarea ortodocsă. La fel de încet cum a apărut, ca o scenă din Metrics, zgomotul clopotelor zgâriind armonia liniştii de duminică dimineaţă, puhoiul de oameni dispare prin uşiţa de biserică. Un popă uşchit îi admonesteşte pe ăia care nu se şterg pe picioare pe preşul pe care scrie “Welcome”. Eee…
Şi începe slujba, şi eu încerc s-o ascult, că răsună şi din megafoanele din jurul bisericii, ce pula mea, să mă mântuiesc. Mă pun în genunchi la geam şi îmi împreunez mâinile. Şuşotesc imaginar cu un vecin de biserică imaginar, şi încerc să imit ritualul prin care în timp ce mormăie nişte babe imaginare rugăciuni imaginare, se uită în secret de la una la alta, comparând haine şi baticuri şi jegeri şi ciorapi rupţi, toate imaginare. Până şi putoarea de bătrânime e imaginară. Mă simt un pic mai sfânt – şi îi iert pe toţi. Aproape că mă iert şi pe mine când…. Eee… Cum pula mea să am atâta orgoliu în coaie? Ar trebui să mă ierte Rodica, draga de ea. Mă duc azi s-o vizitez din nou, mai încolo. Deodată, sună telefonul.
Mă duc, ridic receptorul. O voce de centralistă mormăie pe nas (şi se prea poate să fie un nas cu mult păr în el, după voce):
– Domnul Corneliu Harceaparcea?
– Da, io sunt.
– Suntem Biroul Central Poliţienesc Municipal, secţia Moravuri-Crime-Bişniţării. Doream să vă anunţăm că soţia dumneavoastră a evadat azi-noapte din celula ei. Vor veni doi ofiţeri mai târziu pe la dumneavoastră să vă ia o declaraţie, undeva pe după pauza de masă.
Închid receptorul. Mă ia un frig calculat, constant, un frig de durere fizică şi frică de moarte. Băgami-aş pula, dacă nu mă iartă? Ceva mă atinge între cuaste. Brrr… Icnesc. E doar frigul. Eee…
Mă duc în buncăr, acolo ar trebui să fiu în siguranţă. Mă bag în cadă şi aprind o ţigară. Trebuie să mă mântuiesc, trebuie cumva să fiu iertat – Mi-e frică, recunosc. Se deschide uşa de la buncăr. Brrr… Intră un val de curent.
– Corneliu?