Iarba

[Artwork by Ligia]
E nasol rău frate, adică ştii, gen – am pus-o. Mi-a dat Badea SMS azi-dimineaţă – vrea banii azi. Ştie unde stau. Sunt în budă rău. Cre’ că scap de-asta, dar e la muchie. Mă trece un pârâiaş de transpiraţie pe la ceafă, pe-acolo, pe sub păr. O iau pe sus pe Zână, i-o dau lu Gambonio, mă scot, până diseară sunt scăpat, sunt scăpat, adică îi dau banii lu muie ăla şi gata, libero!
În juru meu, în maşină – malacii, pretenarii, tovarăşii. Mai puţin Alecu. Alecu nu e cu astea, Alecu nu tre să ştie. Nu mă gândesc la ce-ar zice, n-are rost, ce să mă fută pe mine grija aiurea-n-tramvai. Rulez încetişor o foiţă, strecor nişte ciocolată prin ea. Ciocolată – ştii tu – haş. Miroase bine căcatu ăsta. Şi tutun, o ţigară de Zgrobeni se fărâmiţează şi se-mprăştie prin ciocolată. Şi amestec. O aşteptăm pe Zână ca nişte hiene. Sunt înconjurat de malaci, pretenari, tovarăşi, şi nu m-am mai simţit niciodată atât de singur. Mai trece un pârâiaş, ale dracu râuleţe. Rânjesc de frică, o luăm pe gagica asta şi ne cărăm. Zece mii de iuroi valorează. Zece mii de iuroi o pizdulice care nici nu ştii dacă e virgină, într-o ţară străină. Ţicniţii morcoviţi. Ţicniţii portospanici. Aprind jointu.
Şurub şi Gică aşteaptă în spate, povestesc ceva aiurea, cum s-a bătut ăla cu ălalant, e sec. Încă un pârâiaş. Să iasă de dupa colţ gagica asta şi ne-am scos, nu durează mult, o băgăm în dubă şi ne-am scos, am scăpat, libero, am scăpat!
La drept spus, n-am mai facut niciodată ceva atât de nasol, da’mi tot zic în sinea mea că mai bine ea decât eu. Şi nu sunt nici genu ăla care se cacă pe el când e ceva de făcut, adică sau fac sau nu fac. Îmi tot zic asta. Încă un pârâiaş.
Cu un joint baban în gură, în cea mai babană dubă din cartier. Uită-te la mine, mamă! Vedem, într-un fel de slow-motion sec, fără soundtrack, fără montaj, fără efecte, un slow-motion de zi cu zi – nimic special la el, o încetineală penală, de genu stai-bă-muie-că-vine cum apar nişte blugi de târg cu adidaşi Leopardia şi o cămaşă semitransparentă verde cum iese de după colţ o gagică. Ea e! Ne scăpăm! Încă un pârâiaş. Mă şterg cu palma, transpir ca un porc.
Sting jointu pe trotuar, mă duc către ea. Nu bănuieşte nimic, clar, frate. Pisicuţa asta nu zgârie.
Sunt calm ca o ciupercă, îi zâmbesc larg şi o prind de mână.
-TrE Să ViI cU NoI FaTuCă…
Se prinde că e ceva in neregulă. Se prinde, nu-ştiu-cum-dracu da’ se prinde. Mă împinge. Şurub scoate o lamă, idiotu, nu e nevoie, nu e nevoie… Mă clatin şi o prind strâns de braţ să o trag către maşină. Pe-asta n-avem voie s-o scăpăm.
Cum dracu s-a prins? Cum dracu s-a prins… cum dracu. Îl văd pe Gambonio vizavi ieşind cu un corp în braţe. Se aude o sirenă. Vine ceva… luminile!
Şurub o ameninţă cu lama, ea se agită, eu ii zic să nu, el nu mă vede, nu mă aude, Gică tace. Lumea urlă, se agită. Şi îţi jur, frate, nu te mint, ea se uită cu scârbă la mine, şi mă simt aiurea. Fumez prea multă buruiană, ştiu, ştiu, nu-mi zi. Şi se trage, şi nimeni nu se aşteaptă, şi fuge, şi trece strada – şi Ambulanţa, şi Ambulanţa vine cu surle şi trâmbiţe, cu viteza unei bestii turbate. Şi Zâna aleargă, Şurub şi Gică după ea, frate, e maraton, şi sirenele! Şi eu fug, şi mă împleticesc, şi mă împiedic, şi urlu către Gambonio s-o prindă, şi el nu aude, şi Zâna trece strada bine mersi. Şi ambulanţa îi prinde pe Şurub şi Gică din plin, şi opreşte imediat după. E terci pe jos, eu sunt prea fumat ca să fiu şi atent la tot ce se întâmplă în jur. Îmi vine să râd – ăştia doi zac pe jos ca nişte marionete cu pete mov şi roşii şi mă abţin. Nu râd, mă pufneşte, al dracu.
Şi abia atunci observ – ambulanţa n-are plăcuţe. Nu e înmatriculată. E o schemă tot, e o schemă tot, e o schemă tot. În sfârşit o prind pe Zână, care tremură şi nu zice nimic iniţial apoi se trage – degeaba. Şi o împing. Şi se trage iar. Şi o prind şi-i suflu la ureche:
– Nu Te MaI ZbAtE cĂ tE OmOr JuR tE RoG Fă Ca MiNe.
Mă scuipă. Mă zgârie. Se zbate în continuare, vrea să fugă. Gambonio aruncă corpu în uşile deschise ale ambulanţei şi cu o mână o prinde pe Zână şi o aruncă şi pe ea înăuntru. Îmi face semn să urc. Nu zic nimic, fac ca el. E cum zice el, Gambonio ştie. E rece, e impasibil, e cum vrei tu.
Plecăm. Şoferu nu e nici speriat, nici transpirat, nici şocat. Şi i-a facut tocăniţă pe Şurub şi pe Gică. Ce mocan! Ce mocan frate! Şi în spatele nostru, cum plecăm, o femeie iese din scara blocului din care a ieşit mai devreme Gambonio. E şifonată, e pierdută.
Se ridică tipu ăla de l-a adus Gambonio în braţe. Tuşeşte şi scuipă sânge, se uită pe ferestruică în spatele nostru. Lipeşte mâinile de geam şi urlă, jur, n-o să uit niciodată cum îmi ricoşează ecou’ vocii lui prin cap:
– Rodicaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa iartăăăăăăăăăăăăăăă-măăăăăăăăăăăăăăăăă!