Laşitatea

[Artwork by Dariz]
Nu ştiam ce să fac, cum să reacţionez, ce să zic, cum să mă port. Am făcut strictul necesar când am văzut ambulanţa trecând. M-am ascuns în scara blocului şi m-am uitat ce se întâmplă. Mare lucru n-am înţeles, era ca statul la coadă la covrigi. Era Gambonio, şi a venit o ambulanţă, şi i-a luat pe toţi – un puşti de vreo 20 de ani, o fătucă creaţă, pe Corneliu, şi au lăsat în urmă doi puştani pe care îi lovise ambulanţa. Ce să zic – mai bine tac.
Şi acum ce să fac? Gambonio e rău? Bine, ştiu asta într-un fel, dar nu ştiam că e mafiot, credeam că e bagabont domestic, de cartier, cuminţel, găinar. Uite, e Rodica aici, stă în faţa blocului şi plânge. Şi caut în mine un strop de ură, un strop de nevoie de răzbunare, nimic. Nu mă pot vindeca, n-o pot lovi, n-o pot omorî. E o buclă urâtă şi eu sunt atât de ameţit… Mă duc la ea. Tresare. Încerc să-i explic că nu mai dau în ea, că mă doare dacă o doare. Tremură de nervi.
– Crezi că de tine mi-e frică, găinarule? Crezi că am ceva de pierdut? Crezi că dacă aş avea mi-ai putea lua tu chestia aia? Marş măăăă, nea Achim. Corneliu a tras, Corneliu a tras, încerca să mă omoare pe mine – gaborii sunt proşti, şi tu eşti şi mai prost.
E binecunoscut şi ştiinţific demonstrat faptul că poliţiştii străinezi au un creier înmuiat în oţet cerebral, de 2 ori mai mic decât cel al unui măcelar de periferie şi de 1.5 ori mai mari decât profesorii străinezi. Câteodată mă întreb dacă am fi fost pe vremea în care duelurile erau legale, puteam să mă bat cu vreunu care îmi zice că sunt la fel de prost ca un poliţist, să cobor sfânta mânie răzbunătoare Bekeliană pe capul lui? E genul de insultă care cere provocare, răspuns, bătaie, apărarea onorii. Apoi îmi amintesc că sunt un laş şi nu ştiu nici să mă bat. Şi înghit în sec.
Rodica zice:
– Ajută-mă să-l găsesc.
– Pe cine?
– Pe Corneliu, normal.
– De ce? După ce a încercat să te omoare? Tu mai vrei să-l găseşti?
Se încruntă la mine, de parcă aş fi un fel de rahat dezagreabil de pisică pe o mochetă proaspăt curăţată.
– Nu sunăm la poliţie? o gafez eu şi mai grav.
Se înrăutăţeşte încruntătura, de parcă mocheta ar fi nou-nouţă.
– Bine, dă-mi te rog un minut să încui sus.
Deschide gura să-mi zică probabil “nu, găinarule, hai să mergem” dar deja urc scările câte două. Mă bag repede în baie şi mă uit în reflecţia din veceu. Văd un laş, cu o tentă mai gălbuie, care nu face decât să agraveze, accentuând ce-i mai urât la faţa mea – ridurile, petele şi tenul. Tresar, surprins de cât de seacă poate să fie viaţa pentru mine, care m-am ascuns atâta amar de vreme în spatele fricii. În şcoală mi-era frică de profesori, deci când nu îmi convenea ceva tăceam şi zâmbeam frumos. Era în regulă, majoritatea tăceam. Proştii care n-o făceau rămâneau corijenţi, sau mai rău. În facultate, la politehnică (pentru că aşa a vrut tata, să mă fac inginer) mi-era frică să le zic că nu-mi place că ăla are zece fiindcă a adus o sticlă de Iegărmaistăr. Şi când m-a luat viaţa în piept mi-a fost frică să stau drept şi să mă iau cu ea la trânte, aşa că m-am ascuns în apartamentul meu de 3 camere, cu familia mea de 3 membri, cu slujba mea ca inginer la fabrica de nasturi. Acum mi-e prea frică să o ajut pe femeia asta să-şi găsească soţul psihopat. Reflecţia din veceu se uită urât la mine, mai gălbuie şi mai acră ca niciodată.
– Vii nea Achim odată? Că plec fără tine! se aude de pe coridor.
Vin, vin. Dârdâi de frică, dar vin, normal că vin.