Coşmarul

[Artwork by Aaashur]
Tot în comă. Când eşti în comă e ca atunci când eşti îndrăgostit – eşti cumva pseudoconştient la un nivel cretin, ai ajuns în starea asta fie din cauza unei contuzii, abuz de alcool sau vreo boală tâmpită. E o stare profundă, imprevizibilă, care nu ştii niciodată cât durează dar te imobilizează total. Dragostea poate fi uzurpată de lene, de plictiseală, de o altă fată sau alte căcaturi de pretexte folosite de regizoraşi cretini ca un climax în filmele romantice de duzină. Coma poate fi uzupată de dracu-ştie-ce, adică tot aia.
Mă rog, se face că iar visez. Visul unei morţi de vară. Sunt într-o celulă subterană, şi miroase a iasomie şi mentă şi medicamente şi pizdă rasă. Nu-mi dau seama imediat, dar am o mască pe faţă, din piele veche, şi pe unul din pereţi scrie “Puroi”.
Nu există nici un geam, şi atunci o să întrebi de unde ştiu că e subterană celula. Păi sunt muşchi pe jos şi două rădăcini au crescut în jurul gleznelor mele vinete. Se aud paşi pe coridor, şi câteva clipe mai târziu intră un doctor penal cu făţău de cal în celulă. După el, o gagică arogantă, o pipiţă cu cămaşă albă imaculată, ca în reclamele la detergent, şi fără fustă. Are pizda rasă, de unde se explică şi mirosul. Surâd. Ei nu pare să-i pese.
Doctorul tuşeşte şi se uită la mine cu o uşoară tentă de scârbă. Eu îi întorc înţelegător privirea. Mă întreabă:
– Hâmfăîîulleeeiiioooh?
Îl înjur:
– Ăăăăăăăââââpoăăăllleee!!!
Să mori tu moşule. Crezi că nu ştiu ce vrei?
Pipiţa vine lânga mine şi muşcă din rădăcini, eliberându-mă. N-are sens toată figura, dar nu mă deranjează. Trecând pe lângă ea, văd că are un tatuaj pe coapsă. Scrie: “D27″.
Doctorul mă priveşte cu o înţelegere de tată, şi mă plezneşte scurt, nu ca să doară, ci ca să înţeleg că-mi vrea binele. Mi se pare penal că de fiecare dată când cineva îţi face un bine, binele ăla doare. Un vaccin sub forma unui ac usturător, educaţie sub forma unei palme aşa-nu, reanimare sub forma ţintuirii de un pat rece şi murdar, cu mâncare de spital făcută din copite de vârcocal, o muie sub forma unor dinţi ascuţiţi, adaptabilitate sub forma unui divorţ al părinţilor, altruism sub forma unei iubite crude care te îndepărtează ca să-ţi fie mai bine când pleci în alt oraş la facultate – trezire la realitate sub forma unei come cu vise şi coşmaruri. Să mergeţi în pulă toţi care-mi vreţi binele. Toţi care mă iubiţi, toţi pentru care contez. Ardeţi în iad. Stingeţi-vă în Styx. Ipocriţilor. Javrelor. Mincinoşilor. Cruzilor. Curvelor. Viperelor. Scorpiilor. Muiştilor. Iubitelor. Fraţilor. Părinţilor. Prietenilor.
Ura creşte în mine, în coşmarul ăla, ca un fum roşu reciclat prin tunelul traheii, şi plămânilor, şi inimii. Îl izbesc pe doctor de perete, monstruos, până i se revarsă creierii pe podeaua de muşchi şi pământ. Gagica stă, nederanjată, arogantă ca o felină, şi pare uşor excitată de sângele cald care curge, şi curge, şi curge, un pârâiaş morbid la picioarele ei. Şi pentru o clipă am impresia că urăsc pe toată lumea. Pe ăia care mă consideră o lipitoare. Pe ăia care mă iubesc. Pe ăia care mă consideră un străin. Pe ăia care mă iubesc şi mă consideră un străin. Gagica mă devorează, şi ura din mine parcă o revigorează.
Mă zbat, îi ies prin uter, şi cobor într-un maldăr ombilical din care se formează o cămaşă de forţă. Şi fug, fug către ieşire.
Deschid larg ochii şi inspir. Lumina se micşorează, ajunge de mărimea unui bec deasupra unui pat de spital. Un coşmar m-a scos din comă – ca să-mi fie bine a fost necesar un mic rău. Ce căcat.
Apoi dispare ura, spălată de un fel de nepăsare anemică. O scârbă de suprafaţă, dacă vreţi, uscată de tăcerea şi mirosurile spitalului străinez. Ce coşmar mamă, ce coşmar real.