Reacţia

[Artwork by Dariz]
Nu se aşteaptă la lovitura scurtă, dar precisă, care îl atinge scurt şi sigur în gât, împroşcând cu stropi micuţi, rotunzi tapiţeria de birou. E surprins, dar mă recunoaşte. Avem aceiaşi ochi.
A început acum o lună toată schema asta. Eram şi eu p-aicea prin birou, îmi verificam contu de Hi5ictir să văd ce gagici îmi mai dau pupici şi se oferă pe tavă. Le zic nimfuţe. Rozalia16, Veronicapussykat, Yrynuzza, şi altele. Puştane finuţe. Probabil te întrebi de ce un om în poziţia mea are nevoie de de-astea când pot avea orice pipiţă din oraşul ăsta pervers. Netu e viitoru. Pă net nu există dovezi clare, nimic nu se poate demonstra. Pot ridica o gagicuţă lejer şi s-o trimit în Portospania la băieţi fără mare risc, îi zic să vină la o îngheţată în oraş, o bag în dubă şi pa. Pe cIRC pot să mă dau băieţaş de treabă, nu se poate demonstra nimic. Pe AdultCuntFinder la fel. Nu există dovezi, poliţia n-are treabă cu mine. Şi uite, stăteam să verific chestiile astea şi vine un mardeiaş la mine din senin, cică are o ofertă. Zice că mă poate scăpa de concurenţă. De Gabi Şcolăreanu. De Panta Pe Vicii. De toţi ceilalţi peşti din oraş. Zice că mi-i omoară fără să afle nimeni din jur. E un derbedeu d-ăsta care cere bani la bătrânii de la blocuri. Găinării. Taxe de protecţie, un ieftin. Nu-i trebe mare lucru, nu cere decât să-l ajut să-l găsească pe ta-su şi să-l omoare. Cică îl cheamă Gambonio pe puşti. Cică e fi-su lu Merry Evanghelie. Cică… ce cuvânt distrus, ar trebui să-l scot din vocabular.
Îi dau adrese, nume, tot tacâmu, mai puţin pe ultimul. Şi mai e un ghimpe în coastă. Unu care mă poate da de gol. Un parazit. Nu mă aştept să-i facă pe toţi, dar ar putea să transmită un mesaj clar. Să nu mai fie aşa siguri pe ei, să le transpire cururile pe fotolii, pentru că nu ştii niciodată de unde loveşte Fieraru. Că aşa mi se zice.
Vine după o săptămână. Şcolăreanu e mort, înjunghiat în urechea stângă cu un stilou. Următorul.
Vine după încă o săptămână. Panta pe Vicii e mort. Otrăvit cu detergent de rufe. Tare. Mă întreabă de ghimpe, îi zic că al treilea şi ultimul peşte să-l lase la final.
Ghimpele e un raton d-ăsta familist. Stă în blocu cutare, pe strada cutare. I-l descriu cât pot eu de bine. Îi zic să-l aducă la mine, rănit, nu mort. Vreau eu să-l rezolv. Mă poate da de gol. Nu-i zic de ce. Gambonio nu tre să ştie.
Bun.
Vine azi. Se aşează la mine la birou. Mi-a adus şi un cadou, o gagicuţă – îi zice Zâna. Un martor lichidabil, un puşti de vreo 20 de ani. Îi zice Jaffar. Zice că mi-a adus ghimpele. Nu e ăla, nu e ăla căruia i-am călcat nevasta cu maşina. Nu e ăla care m-a văzut la faţă. E altu. Dobitocul!
Mă întreabă de ultima ţintă. De ultimul peşte. Îi zic că şi-a făcut operaţie estetică. Nu e cine era înainte. I se zice Marcel Badea.
E surprins. A auzit de el. Vorbeşte de parcă l-ar cunoaşte, da’ nu-l cunoaşte. Ştiu asta sigur. Zice că e un amărât, nu înţelege de ce îl vreau eliminat. Zice că din câte a auzit i-ar sta mai bine ca prezentator de teveu, cu făţău de “ăla pe care l-ai bate în liceu că face glume de căcat”. Zice multe. Nu mai tace. Îi fac semn să tacă.
Îi zic:
– Ăsta e cel mai periculos. Marcel Badea e Puţoiul Universal. Întotdeauna oamenii mediocri sunt cei mai periculoşi, trebuie să înţelegi asta, Gambonio. Tu nu ştii asta, pentru că tu eşti acel om mediocru inofensiv. Dar oamenii mediocri care prind poziţii din bulan pe sus sunt cei mai periculoşi. Sunt ăia imprevizibili, ăia care te fut din greşeală. Ăia care te sună târziu în noapte să-ţi zică că i-a prins poliţia. Ăia care trimit curve în alte ţări şi le ia poliţia pe sus că au uitat să dea şpagă. Ăia care te calcă pe trecerea de pietoni şi îi prinde poliţia cu 50 de kile de şpriţină în portbagaj. Ăia sunt cei mai periculoşi. Ştii de ce, Gambonio?
Face ochii mari. Atunci rânjesc, şi se prinde. Se uită în ochii mei şi îl prinde o frică primară, frica iepurelui pe care îl loveşti cu maşina cu 120 la oră şi tot ce vezi prin parbriz în afară de beznă şi ploaie e un smoc de blană însângerată care ţi se agaţă de ştergătoare. E terorizat. Cobor un stilet şi îl lovesc frontal. N-apucă să reacţioneze. Nu se aşteaptă.
Nu se aşteaptă la lovitura scurtă, dar precisă, care îl atinge scurt şi sigur în gât, împroşcând cu stropi micuţi, rotunzi tapiţeria de birou. E surprins, dar mă recunoaşte. Avem aceiaşi ochi.
Eu sunt Marcel Badea. Eu sunt Fieraru. Eu sunt Merry Evanghelie. Sunt singurul proxenet major din oraş acum. Pot să-i elimin pe ăştia micii. Au putut să schimbe totul la mine, am vrut să am aceiaşi ochi. Să mă recunosc în oglindă după ei. Să rămân acelaşi. Nu reacţionează nici la urmatoarele lovituri. Moare după vreo cinşpe. Nu reacţionează la nici una.