Reintegrarea

[Artwork by Whistle]
M-am născut prea devreme ca să mor aşa târziu. Trăiesc de pe o clipă pe alta, mă agăţ de timp ca de-un fel de anestezic ireversibil. Înainte să intru în comă, n-aveam mare lucru pentru ce să trăiesc – din obişnuinţă, din rutină, din autoconservare. Mi-era groază. Mi-era frică. Nu de ratarea vreunui scop nobil, nu de moartea psihică. De moartea biologică, de faptul că o sa ajung bufet pentru viermi şi nimic mai mult. Acum mi se pare că eram (sunt) un borac râzgâiat cu probleme de percepţie.
A durat prea mult clipa aia, înainte să intru în comă. Înainte să simt cum mă izbeşte sticla aia, o fracţiune care pentru voi e o fracţiune a fost pentru mine o mare de timp, care s-a pierdut în orizonturi fără să-şi găsească graniţele. În clipa aia s-a însumat viaţa mea ieftină şi de căcat, şi mi s-a părut că se deschide o graniţă către ceva mai bun. Puteam fi bufet pentru buzele ei, acum nu mă cer decât viermii.
Asistenta a zis că m-a vizitat de câteva ori. Zâna… şi e ridicol tot ce se înşiră aici, ştiu, pentru că ea nu simte nimic pentru mine. E un teen movie clasic. Şi eu sunt nerdu penal care-şi plânge de milă ca o mironosiţă. Mă lovesc cu capul de-un stâlp, nu-mi dau seama. The Graduate. Mă târăsc prin zăpadă fără un scop anume. Ghost. Fumez Zgrobeni până la filtru şi îmi ard buzele crăpate. Something like love. M-am întors la ce simţeam înainte – confuzie, neputinţă, o durere surdă în piept, mâncărimi psihotice în cap, nevrotism, greaţă (şi intr-un final o lene anemică.)
O fi efectul medicamentelor – în cap mi se desfăşoară un scenariu al unei potenţiale relaţii cu Zâna. Una în care eu o iubesc şi ea nu mă iubeşte, (cum e normal). Ultimele cuvinte pe care mi le spune în filmuleţu din capul meu sunt “Mă pulă taci în pizda mă-tii că n-am mai mâncat de azi-dimineaţă!” după care mă ignoră pentru tot restul vieţii. Şi apoi mor, încet-încet, zi după zi, clipind nepăsător şi cinic fiecare an al vieţii, până când mor de cancer la plămâni şi sunt îngropat într-un cimitir, cu sicriu rezervat. (Bufet pentru viermi.)
Alternativa? Alternativa n-o fi dragoste. Alternativa o fi cinism, nepăsare, tragedia orbului, paradisul prostului.
Ies din spital şi mă joc puţin cu telefonul. Zgârmănesc prin agendă. Caut nume. Numere. Oameni. Relaţii. Orice ca să nu mă mai simt atât de al dracului de singur. Jaffar. Alecu. Tomată. Alţi 140 de oameni în agendă. Multe numere, multe nume. Zero prieteni. Îl îndes în buzunar. (Sunt coşmarul teribilistului.) Adevăratul Lone Ranger. Surâd, într-un mod semichinuit. Ar trebui să fie cool să nu depinzi de nimeni, să nu ai prieteni, să nu ai dezamăgiri, să nu ai vise pe care să ţi le calce în picioare nimeni din jur.
Mi-e greaţă. (În curând n-o să-mi mai fie. O să obosesc să-mi fie rău. O să obosesc să plâng din nimica toată. Ia uite frate, proaspăt ieşit din comă şi se plânge că viaţa lui e de căcat, că nu-l iubeşte nimeni, că n-are prieteni. Ce muist.)
(În curând o să tac şi-o să-mi văd de drumul meu. O să fiu puţoiul care nu cedează bătrânilor locul în autobuz, care nu mai simte durere, sau nevoie, sau plăcere. Sămânţa aia s-a uscat în mine.)
Încep de-acum. Aud o voce din spate – Alecu, gâfâie:
– Băăăăăăăăăăăăăă, hai repedee cu mine, au luat-o pe Zână, Gambonio şi Jaffar, mocanii, hai repede că vorbim cu tata să le toarne mascaţii în cap, hai!
(Sunt nepăsător. O piatră. Un sloi de gheaţă. Nu, idiotule, nu te du, nu te du. N-are rost, nu fi idiot. N-are rost, nu-i problema ta. Sunt mutra inexpresivă a lui Haviland Tuf. Sunt autodistrugerea detaşată din Tyler Durden. Sunt violenţa inumană din Alex DeLarge. Nu mă duc.)
– Bine, hai repede, trebuie s-o ajutăm, zic eu frenetic, prinzându-l de mânecă şi trăgându-l către gura de metrou.
(Ruptule.)