Retrospectiva

Au trecut doi ani de atunci, cu jeg şi mizerie şi ură şi zvâcniri şi speranţe. A încetat să-mi pese pentru că cea mai mare ambiţie a unui om delăsător este să se ţină departe de ambiţie, ştiicezic?. Nu te uita aşa şasiu la mine, domnule poliţist, nu i-am făcut nimic. Pur şi simplu nu ştiu ce pulamea doreşte un curcan de la un biet nimeni care-şi vede de-ale lui.
Ce investighezi, chiorule? Ce cauţi?
Au, futuţimorţii, nu mai da. Bine, dă-mi o ţigară şi îţi povestesc. (Horcăi apatic, rânjesc defilând prin faţa durerii.) Eram cu călcâiele jar după gagicuţa asta, nu mai ştiu cum o chema, noi îi ziceam Zâna, da? Păi şi de prost ce-am fost, când mi-a zis băiatu’ ăla Alecu s-o săltăm că o vând ăştia – ăştia adică Jaffar şi Gambonio de care ţi-am povestit – că o vând, ăăă, la peşti în ţările calde, am fugit.
Am fugit mâncând pământul, ştii ce-i aia? Păi gâfâiam şi zbârnăiam, tremuram tot c-o salvez că dreg că fac că pun coada la ibric şi salvez prinţesa, înţelegi?
Păi şi na, ajungem acolo – bezna tucii. Acolo însemna o parcare de bordel de periferie penal rău. O ambulanţă înfiptă într-un stâlp şi un cadavru întins lângă ea, în mijlocul şoselei. Nici ţipenie pe lângă.
Păi şi na, atunci a început să-mi urce inima-n gât. Din bordel au ieşit doi inşi cu încă unu’ care părea inconştient. Păi şi ştii cine era? Era chiar Gambonio. Da, mare pandişpan la noi în cartier, era plin de sânge, i se prelingea ca mierea murdară pe gât, pe faţă, pe haine. Era varză man, tu ştii ce-i aia?
Păi şi na, mi s-a făcut rău şi frică. Noi – eu şi cu Alecu – ne-am ascuns în spatelei dubiţei răsturnate. Am vrut să sunăm la Poliţie da’ căzuse reţeaua. Şi vezi tu, în clipa aia iese Fieraru cu Zâna de umăr din bordel şi rânjea cu un rânjet pe care n-o să-l uit veci. Era atât de urât omu’ ăla şi avea dinţi aşa un pic ascuţiţi parcă era animal şi rânjea, bă, rânjea, nu te mai uita aşa. Era plin de stropi roşii şi el. Şi am fugit către el să-l oprim dar era prea târziu.
Şi s-au urcat în maşină şi au plecat. Şi atât a fost. Mai mult n-am făcut. Până a ajuns Poliţia nu l-a găsit nimeni pă ăsta, noi ne căraserăm, nu credeam c-o să ţineţi toată vrăjeala asta cu investigatu’ doi ani, cine pula mea a mai pomenit aşa ceva? Eu nu.

Na mă rog. De atunci n-am mai auzit nimic de nimeni. Şi vrei să auzi partea ciudată?

N-am făcut nimic. Am tot dat cu papagalu’ cum că aş fi sperat să fi fost lucrurile altcumva, da-i vina mea. Am fost laş, am fost leneş, am fost prost ca tine mă, puteam să mă fac poliţist. Aunumaida, futu-ţi capu’ ăla pătrat de… au. (Scuip un dinte.) Da mă, am fost prost (Rânjesc cu un roşu vâscos prelins pe dantură). Atât cât zic că eram îndrăgostit, vezi, nu înseamnă nici cât negrudesubunghie. Oricum nu mai poţi face nimic, a dispărut şi ea şi ăla şi tot, viaţa a mers mai departe.

((Adevărul nu e ce i-am zis ciclopului pizdii. Poliţist cu un singur ochi, prost, prost, prost. Adevărul e un strat de jeg ascuns sub un alt strat de jeg ascuns în spatele minciunii. Adevărul e ca muia pentru o doamnă de mare societate – ea ştie că i-a supt-o, el ştie că i-a supt-o, dar nu vorbesc niciodată despre asta. Nici măcar când sunt doar ei doi. E un secret atât de groaznic încât chiar şi atunci când i se prelinge pe faţă se preface că miroase flori, că e în alt univers, că lumea e scoica ei. Dar ştie, ştie în sinea ei. Ştie şi mai grav de atât nu e că îi place, e că încearcă să uite, că o doare că îi place atât de mult.

Ăsta e adevărul. Adevărul e că puteam să fac ceva. Adevărul e că nu eram ascunşi în spatele dubiţei, adevărul e că stăteam ochi-în-ochi cu Fieraru şi că a fost ceva atât de rău, atât de al dracului de malefic şi de primordial de muist în privirea lui încât mi s-au înmuiat genunchii. Adevărul e că atunci când a trecut cu ea pe lângă noi ca să se urce în limuzină, Fieraru putea fi oprit. Îl ştiam din auzite, îl şi văzusem odată luând la bătaie un om în plină stradă, ştiam de ce e în stare, şi am fost amândoi ca nişte curve, ne-am uitat unul la altul cu o milă bolnăvicioasă. Adevărul e că nimeni nu vrea să audă adevărul.

Adevărul e că oricât te-ai chinui să fie frumos şi bine, lucrurile o sfârşesc prost nu pentru că nu ai ce face, ci pentru că ai ce face şi nu faci. Adevărul e grotesc pentru că eşti neputincios atunci când ar trebui să fii curajos şi eşti curajos atunci când ar trebui să ţii ciocu’ mic şi joc de glezne. Dar nu-i poţi spune asta nimănui. Cu atât mai puţin Poliţiei din Străinezia.

Mă simt alienat. De fapt, nu m-am mai simţit atât de singur niciodată. Niciodată. Doar eu şi conştiinţa, atunci tot peisajul pare singuratic. Peste tot unde mă uit sunt eu, cu o privire puţin mai moartă decât ultima mea privire, cu un surâs fals şi lipsit de materialitate. Sunt atât de transparent pentru propria-mi conştiinţă încât am ajuns să cred că există o a doua Poliţie, una mai subtilă, mai a dracu, mai scârboasă care te fute şi te scuipă şi te bagă într-o închisoare mult mai cruntă decât aia cu gratii doar pentru că te izolează nu doar de lume, ci şi de tine. Parcă îmi văd umbra dizolvându-se în cimentu’ trotuarelor de fiecare dată când întorc privirea. Pot să fiu în club. Pot să fiu în baruri. Pot la fel de bine să fiu în iad – cu 400 de oameni în jurul meu tot mă simt mai singur decât un mort într-o maternitate. Toată lumea pare atât de calmă, de vie, de detaşată şi reală, dar când îmi ating pielea am impresia că sunt definiţia lu’ delirium tremens în pula mea. Până şi pielea a devenit o iluzie, un vis, un fantasm porcos şi pervers şi artificial. Am pierdut ceea ce e cinic şi realist de descris ca o idilă de adolescent tâmpit acum doi ani – dar ceea ce ar fi putut la fel de bine să fie dragostea vieţii mele – pentru că mi s-au înmuiat genunchii. Alecu şi cu mine, doi laşi, doi proşti, două piftii. Eu mi-am pierdut sufletul în ziua aia. El, el şi-a pierdut minţile.

Ăsta e blestemul. Asta e taxa pentru că am fost laş, domnule Conştiinţă-Poliţist. Sper să ard în Iad, să ard şi să simt cum se prăjeşte fiecare nerv şi fiecare celulă în parte, doar ca să mi se confirme că mai simt ceva palpabil. ))