Au trecut doi ani de atunci, cu jeg şi mizerie şi ură şi zvâcniri şi speranţe. A încetat să-mi pese pentru că cea mai mare ambiţie a unui om delăsător este să se ţină departe de ambiţie, ştiicezic?. Nu te uita aşa şasiu la mine, domnule poliţist, nu i-am făcut nimic. Pur şi simplu nu ştiu ce pulamea doreşte un curcan de la un biet nimeni care-şi vede de-ale lui.
Ce investighezi, chiorule? Ce cauţi?
Au, futuţimorţii, nu mai da. Bine, dă-mi o ţigară şi îţi povestesc. (Horcăi apatic, rânjesc defilând prin faţa durerii.) Eram cu călcâiele jar după gagicuţa asta, nu mai ştiu cum o chema, noi îi ziceam Zâna, da? Păi şi de prost ce-am fost, când mi-a zis băiatu’ ăla Alecu s-o săltăm că o vând ăştia – ăştia adică Jaffar şi Gambonio de care ţi-am povestit – că o vând, ăăă, la peşti în ţările calde, am fugit.
Am fugit mâncând pământul, ştii ce-i aia? Păi gâfâiam şi zbârnăiam, tremuram tot c-o salvez că dreg că fac că pun coada la ibric şi salvez prinţesa, înţelegi?
Păi şi na, ajungem acolo – bezna tucii. Acolo însemna o parcare de bordel de periferie penal rău. O ambulanţă înfiptă într-un stâlp şi un cadavru întins lângă ea, în mijlocul şoselei. Nici ţipenie pe lângă.
Păi şi na, atunci a început să-mi urce inima-n gât. Din bordel au ieşit doi inşi cu încă unu’ care părea inconştient. Păi şi ştii cine era? Era chiar Gambonio. Da, mare pandişpan la noi în cartier, era plin de sânge, i se prelingea ca mierea murdară pe gât, pe faţă, pe haine. Era varză man, tu ştii ce-i aia?
Păi şi na, mi s-a făcut rău şi frică. Noi – eu şi cu Alecu – ne-am ascuns în spatelei dubiţei răsturnate. Am vrut să sunăm la Poliţie da’ căzuse reţeaua. Şi vezi tu, în clipa aia iese Fieraru cu Zâna de umăr din bordel şi rânjea cu un rânjet pe care n-o să-l uit veci. Era atât de urât omu’ ăla şi avea dinţi aşa un pic ascuţiţi parcă era animal şi rânjea, bă, rânjea, nu te mai uita aşa. Era plin de stropi roşii şi el. Şi am fugit către el să-l oprim dar era prea târziu.
Şi s-au urcat în maşină şi au plecat. Şi atât a fost. Mai mult n-am făcut. Până a ajuns Poliţia nu l-a găsit nimeni pă ăsta, noi ne căraserăm, nu credeam c-o să ţineţi toată vrăjeala asta cu investigatu’ doi ani, cine pula mea a mai pomenit aşa ceva? Eu nu.

Na mă rog. De atunci n-am mai auzit nimic de nimeni. Şi vrei să auzi partea ciudată?

N-am făcut nimic. Am tot dat cu papagalu’ cum că aş fi sperat să fi fost lucrurile altcumva, da-i vina mea. Am fost laş, am fost leneş, am fost prost ca tine mă, puteam să mă fac poliţist. Aunumaida, futu-ţi capu’ ăla pătrat de… au. (Scuip un dinte.) Da mă, am fost prost (Rânjesc cu un roşu vâscos prelins pe dantură). Atât cât zic că eram îndrăgostit, vezi, nu înseamnă nici cât negrudesubunghie. Oricum nu mai poţi face nimic, a dispărut şi ea şi ăla şi tot, viaţa a mers mai departe.

((Adevărul nu e ce i-am zis ciclopului pizdii. Poliţist cu un singur ochi, prost, prost, prost. Adevărul e un strat de jeg ascuns sub un alt strat de jeg ascuns în spatele minciunii. Adevărul e ca muia pentru o doamnă de mare societate – ea ştie că i-a supt-o, el ştie că i-a supt-o, dar nu vorbesc niciodată despre asta. Nici măcar când sunt doar ei doi. E un secret atât de groaznic încât chiar şi atunci când i se prelinge pe faţă se preface că miroase flori, că e în alt univers, că lumea e scoica ei. Dar ştie, ştie în sinea ei. Ştie şi mai grav de atât nu e că îi place, e că încearcă să uite, că o doare că îi place atât de mult.

Ăsta e adevărul. Adevărul e că puteam să fac ceva. Adevărul e că nu eram ascunşi în spatele dubiţei, adevărul e că stăteam ochi-în-ochi cu Fieraru şi că a fost ceva atât de rău, atât de al dracului de malefic şi de primordial de muist în privirea lui încât mi s-au înmuiat genunchii. Adevărul e că atunci când a trecut cu ea pe lângă noi ca să se urce în limuzină, Fieraru putea fi oprit. Îl ştiam din auzite, îl şi văzusem odată luând la bătaie un om în plină stradă, ştiam de ce e în stare, şi am fost amândoi ca nişte curve, ne-am uitat unul la altul cu o milă bolnăvicioasă. Adevărul e că nimeni nu vrea să audă adevărul.

Adevărul e că oricât te-ai chinui să fie frumos şi bine, lucrurile o sfârşesc prost nu pentru că nu ai ce face, ci pentru că ai ce face şi nu faci. Adevărul e grotesc pentru că eşti neputincios atunci când ar trebui să fii curajos şi eşti curajos atunci când ar trebui să ţii ciocu’ mic şi joc de glezne. Dar nu-i poţi spune asta nimănui. Cu atât mai puţin Poliţiei din Străinezia.

Mă simt alienat. De fapt, nu m-am mai simţit atât de singur niciodată. Niciodată. Doar eu şi conştiinţa, atunci tot peisajul pare singuratic. Peste tot unde mă uit sunt eu, cu o privire puţin mai moartă decât ultima mea privire, cu un surâs fals şi lipsit de materialitate. Sunt atât de transparent pentru propria-mi conştiinţă încât am ajuns să cred că există o a doua Poliţie, una mai subtilă, mai a dracu, mai scârboasă care te fute şi te scuipă şi te bagă într-o închisoare mult mai cruntă decât aia cu gratii doar pentru că te izolează nu doar de lume, ci şi de tine. Parcă îmi văd umbra dizolvându-se în cimentu’ trotuarelor de fiecare dată când întorc privirea. Pot să fiu în club. Pot să fiu în baruri. Pot la fel de bine să fiu în iad – cu 400 de oameni în jurul meu tot mă simt mai singur decât un mort într-o maternitate. Toată lumea pare atât de calmă, de vie, de detaşată şi reală, dar când îmi ating pielea am impresia că sunt definiţia lu’ delirium tremens în pula mea. Până şi pielea a devenit o iluzie, un vis, un fantasm porcos şi pervers şi artificial. Am pierdut ceea ce e cinic şi realist de descris ca o idilă de adolescent tâmpit acum doi ani – dar ceea ce ar fi putut la fel de bine să fie dragostea vieţii mele – pentru că mi s-au înmuiat genunchii. Alecu şi cu mine, doi laşi, doi proşti, două piftii. Eu mi-am pierdut sufletul în ziua aia. El, el şi-a pierdut minţile.

Ăsta e blestemul. Asta e taxa pentru că am fost laş, domnule Conştiinţă-Poliţist. Sper să ard în Iad, să ard şi să simt cum se prăjeşte fiecare nerv şi fiecare celulă în parte, doar ca să mi se confirme că mai simt ceva palpabil. ))

Scrisoare Deschisă de la Dumnezeu către un Muritor de Rând (pentru că doar El are Voie să folosească Majuscule doar Când are Chef):

Dragă Bă,
Când te vei trezi, o să-ţi miroasă gura a pisică moartă. O să-ţi vezi soţia zăcând pe acelaşi aşternut gras, alb şi lipicios pe care ai salivat, ai transpirat şi ai lăsat piele moartă toată noaptea. Ea va inspira praf de pe pernă regular. Calm. Adormit.
O să ţi se sugereze de către un colţ optimist al minţii că e o nouă zi, un nou început, că o să fie bine, blablablablablablablablablabla. Bla. O să te ridici, greoi, mângâindu-ţi faţa ca să constaţi că eşti neras.
O să te pui la calculator, în boxeri, o să-i dai drumul doar ca să auzi mârâitul unei surse obosite.
O să te taie subit o pişare, şi o să te târăşti la baie fluid şi prost punctat, ca o moluscă cu inerţie. O să te tai într-o margine crăpată de gresie.
O să pocnească în tine un os şi o să-ţi tragi mucii. Citind asta, şopteşti acum în gol – „Ce scârbos!”
O să te întorci la calculator şi o să intri pe vreo două forumuri – se discută peste tot despre demiterea dictatorului-scafandru de către trei sute şi ceva de spartani nervoşi, plus rezerve.
O să scrii un entry la blog – şi e cel mai vizitat blog din ţară, chit că te injură toţi, măcar te vizitează. Zâmbeşti tâmp, eşti cumva satisfăcut într-un fel care şi ţie ţi se pare cretin, dar nu-ţi pasă, eşti satisfăcut. O să fie ultimul tău entry. Bagi un „larevederelume” la sfârşit, şi când o să se prindă fraierii o să-ţi bage comentarii cu „odihnească-se în pace, Sozo, jurnalist onlain”.
Tu vei fi votat deja, putred, împotriva demiterii lui, dar nu fiindcă îl susţii pe bufonul ăla dobitoc, ci fiindcă te-a convins nevasta şi prietenii tăi de duzină.
Va fi duminică. Nişte raze gălbui-sepia o să intre unduite în camera jegoasă şi umedă care miroase a varză, sudoare şi picioare.
Nevastă-ta o să deschidă ochii pe jumătate şi o să se uite aproape străin la tine – şi o să-ţi zică nonşalant:
„Ţi se vede curul păros.”
O să constaţi blazat dreptatea ei. O să-ţi tragi boxerii mai sus, ei o să alunece la lor, şi tu n-o să-ţi dai seama.
O să vrei să te duci să te speli pe dinţi, şi n-o să fie pastă.
O să faci click.
O să te duci ţintă la nevastă-ta şi o să o săruţi forţat, mirosind, cum ziceam, a pisică moartă. O să se zvârcolească, revoltată.
O să ieşi din garsonieră (în boxeri şi şlapi). O să urci două etaje până pe acoperiş.
O să te poziţionezi pe marginea blocului. Adiere timidă, de dimineaţă. Oase dârdâind în tine ca arcuri ruginite. Etajul 15. Strada goală. Sirene în depărtare.
O să-ţi fuţi o doză de curaj idiot în creierul îndărătnic şi muşchii autoconservatori. O să faci un pas în faţă.
În câteva secunde o să te izbeşti de parbrizul unei maşini. În alte câteva o să mori.
Cu drag, Domnul Dumnezeul Tău.

Sincer să fiu, crezusem că s-a terminat. Toată tâmpenia asta cu salvarea sufletului şi alte bazaconii de doi lei, că pur şi simplu nu dăm de el, ne întoarcem acasă, suntem abătuţi câteva zile, jucăm la loto, câştigăm o Tracie Brec şi uităm de Corneliu. Dar nuuuu…. Apare puştiu ăsta penal şi ne strică toată schema.
Într-un fel, mă bucur. Poate chiar merge figura, poate chiar ajung erou. La radio, la televizor, mecla mea strălucind în camere întunecate de garsoniere, dând interviuri tâmpite unor reporteri tâmpiţi pentru televiziuni tâmpite la care oricum se uită numai tâmpiţi. Văd totul ca un serial, cu apogeul sezonului 1 acum cinci minute, cu sezonul 2 venind în forţă – Bătrân şi calm. Tânăr şi spasmatic. Şi totul a început de la puştiul ăsta cu ochi veninoşi care se holbează la mine.
“Pssst.” zice el.
Mă uit cu tristeţe de durere surdă, ca un fel de curvă prost plătită, când îmi dau seama cât de mult seamănă cu fi-miu, pe care, îmi amintesc cu sadomasochism conştient şi bolnăvicios, n-o să-l mai văd niciodată.
“Da?” zic eu.
“Moşule… dă-te-n pula mea, nu zgâria pereţii, ai şi tu respect în pula mea că i-am zugrăvit astă-vară.”
Mă uit la perete, e zugrăvit acu un car de ani. Ce vrea ăsta micu? Se uită cu ochii ăia mari la mine în continuare, şi îşi aprinde lejer o ţigară. Vin vreo doi colegi d-ai lui şi se pun unu în stânga, altu în dreapta, şi rânjesc, hienele. Rodica iese de la baie în clipa aia.
O fată cu codiţe sparge un balon de guma de mestecat enorm şi începe să alerge şi să urle ca disperata cand guma cauciucată şi roz îi acoperă în totalitate faţa, după care, alergând bezmetică, se loveşte tare de cisterna de alcool sub presiune din care trag cu furtunul doi preşcolari. Se aude un uşor fâsâit, aproape poetic. Rodica fuge pe scări, în inspiraţia momentului.
Eu mă arunc pe geam.
BuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuM!
Mă culeg uşor de pe jos, moleculă cu moleculă, şi:
“Vă fut în gură, bitangi ţicniţi!”.
Toţi se uită îngrijoraţi în sus, trecători opriţi, gură-cască, obişnuitele pizdă-bârfă-şlapi-păr blond vopsit-ojă roşie, la cum arde lejereanu clădirea şi ocazional se aude câte un urlet stins.
Oare şi de ăştia o să-mi pară rău imediat, ca un pumn în gură, scurt şi bine plasat, cum mi-a părut rău de fi-miu? Ecslus. Ecsplozia ne-a curăţat de grija handicapaţilor ăstora imberbi. Foaaaarte bine.
Se topeşte semnul cu “Travestitu vesel” de pe clădire. În mulţimea de gură-cască îl zăresc o clipită pe Gambonio. Rodica îl vede şi ea, şchiopătând către mine.

[Artwork by Whistle]
M-am născut prea devreme ca să mor aşa târziu. Trăiesc de pe o clipă pe alta, mă agăţ de timp ca de-un fel de anestezic ireversibil. Înainte să intru în comă, n-aveam mare lucru pentru ce să trăiesc – din obişnuinţă, din rutină, din autoconservare. Mi-era groază. Mi-era frică. Nu de ratarea vreunui scop nobil, nu de moartea psihică. De moartea biologică, de faptul că o sa ajung bufet pentru viermi şi nimic mai mult. Acum mi se pare că eram (sunt) un borac râzgâiat cu probleme de percepţie.
A durat prea mult clipa aia, înainte să intru în comă. Înainte să simt cum mă izbeşte sticla aia, o fracţiune care pentru voi e o fracţiune a fost pentru mine o mare de timp, care s-a pierdut în orizonturi fără să-şi găsească graniţele. În clipa aia s-a însumat viaţa mea ieftină şi de căcat, şi mi s-a părut că se deschide o graniţă către ceva mai bun. Puteam fi bufet pentru buzele ei, acum nu mă cer decât viermii.
Asistenta a zis că m-a vizitat de câteva ori. Zâna… şi e ridicol tot ce se înşiră aici, ştiu, pentru că ea nu simte nimic pentru mine. E un teen movie clasic. Şi eu sunt nerdu penal care-şi plânge de milă ca o mironosiţă. Mă lovesc cu capul de-un stâlp, nu-mi dau seama. The Graduate. Mă târăsc prin zăpadă fără un scop anume. Ghost. Fumez Zgrobeni până la filtru şi îmi ard buzele crăpate. Something like love. M-am întors la ce simţeam înainte – confuzie, neputinţă, o durere surdă în piept, mâncărimi psihotice în cap, nevrotism, greaţă (şi intr-un final o lene anemică.)
O fi efectul medicamentelor – în cap mi se desfăşoară un scenariu al unei potenţiale relaţii cu Zâna. Una în care eu o iubesc şi ea nu mă iubeşte, (cum e normal). Ultimele cuvinte pe care mi le spune în filmuleţu din capul meu sunt “Mă pulă taci în pizda mă-tii că n-am mai mâncat de azi-dimineaţă!” după care mă ignoră pentru tot restul vieţii. Şi apoi mor, încet-încet, zi după zi, clipind nepăsător şi cinic fiecare an al vieţii, până când mor de cancer la plămâni şi sunt îngropat într-un cimitir, cu sicriu rezervat. (Bufet pentru viermi.)
Alternativa? Alternativa n-o fi dragoste. Alternativa o fi cinism, nepăsare, tragedia orbului, paradisul prostului.
Ies din spital şi mă joc puţin cu telefonul. Zgârmănesc prin agendă. Caut nume. Numere. Oameni. Relaţii. Orice ca să nu mă mai simt atât de al dracului de singur. Jaffar. Alecu. Tomată. Alţi 140 de oameni în agendă. Multe numere, multe nume. Zero prieteni. Îl îndes în buzunar. (Sunt coşmarul teribilistului.) Adevăratul Lone Ranger. Surâd, într-un mod semichinuit. Ar trebui să fie cool să nu depinzi de nimeni, să nu ai prieteni, să nu ai dezamăgiri, să nu ai vise pe care să ţi le calce în picioare nimeni din jur.
Mi-e greaţă. (În curând n-o să-mi mai fie. O să obosesc să-mi fie rău. O să obosesc să plâng din nimica toată. Ia uite frate, proaspăt ieşit din comă şi se plânge că viaţa lui e de căcat, că nu-l iubeşte nimeni, că n-are prieteni. Ce muist.)
(În curând o să tac şi-o să-mi văd de drumul meu. O să fiu puţoiul care nu cedează bătrânilor locul în autobuz, care nu mai simte durere, sau nevoie, sau plăcere. Sămânţa aia s-a uscat în mine.)
Încep de-acum. Aud o voce din spate – Alecu, gâfâie:
– Băăăăăăăăăăăăăă, hai repedee cu mine, au luat-o pe Zână, Gambonio şi Jaffar, mocanii, hai repede că vorbim cu tata să le toarne mascaţii în cap, hai!
(Sunt nepăsător. O piatră. Un sloi de gheaţă. Nu, idiotule, nu te du, nu te du. N-are rost, nu fi idiot. N-are rost, nu-i problema ta. Sunt mutra inexpresivă a lui Haviland Tuf. Sunt autodistrugerea detaşată din Tyler Durden. Sunt violenţa inumană din Alex DeLarge. Nu mă duc.)
– Bine, hai repede, trebuie s-o ajutăm, zic eu frenetic, prinzându-l de mânecă şi trăgându-l către gura de metrou.
(Ruptule.)

[Artwork by MrQ]
Căutăm. Prin baruri, prin prăvălii, căutăm. Prin internet cafe-uri, prin bodegi, căutăm. Prin parcuri, prin staţii de metrou pline de aurolaci, căutăm. Prin beznă, prin ploaie, prin zăpadă târzie, prin zile înnorate şi timid însorite, prin gri-ul de cimitir primăvăratec, prin gri-ul optimist al blocurilor comuniste, căutăm. Îl căutăm pe Gambonio. Îl căutăm pe Corneliu. Căutăm.
Eu şi Rodica. Eu, care nu mai sunt laş. Pot să fiu erou, pot să fiu util, pot să nu mai fiu degeaba şi sec. Pot să fiu eu, Achim, cavalerul mesei rotunde din arţar, vândută la licitaţie la EufloriaTV în orele de maximă audienţă, dacă îi găsim. Dar nu îi găsim. Şi căutăm.
Eu şi Rodica. Rodica, nevasta lui Corneliu. Vecina de dedesubt. Femeia pe care am lovit-o. Singura. Femeia răzbunătoare care a iertat. Poate fi fericită, în sfârşit, se poate simţi eroina întregii poveşti dacă îi găsim. Dar nu îi găsim. Şi căutăm. Zi după zi. Noapte după noapte.
Cred că am dormit 10 minute azi-noapte. Cu ochii deschişi. În autobuz. Printre sfârâielile unui motor obosit şi tusea unui bătrân astmatic. Şi gemetele inconstante şi inutile şi frânte şi întrerupte ale unei femei gravide care stătea lângă mine.
Şi lumea întreagă e împotriva noastră, nici un semn, nici o sclipire, parcă au intrat în pământ. Căutăm. Cu ardoarea fanatică a unor preoţi incoruptibili, care cred în dreptate şi salvare şi finaluri fericite, căutăm.
Au trecut două zile. Două zile goale, în care n-am mâncat decât pe apucate, n-am băut decât de la robinet (şi s-ar putea să mor din cauza asta) şi n-am scos pe gură altceva decât:
– Lasă Rodica, o să căutăm în continuare. Îţi promit. Căutăm noi şi găsim pe cineva care ştie unde sunt.
Sunt obosit. Flămând. Îndurerat, încă îi mai văd faţa lui fi-miu zâmbind ca atunci când a terminat nuştiuce joc se juca el, şi eu mă încruntam şi îl întrebam dacă şi-a făcut lecţiile. Frustrat, ăsta e cuvântul. Căutăm.
Găsim un cerşetor cu mâna în ghips. Are o foaie A4 pe care scrie:
” MURITOR DE FUAME, FRACTURĂ METACARPIANĂ STÂNGĂ, CER MILA DVOASTRĂ. DOAMNEAJUTĂ. “
Întreb:
– Îl ştii pe Gambonio?
Răspunde:
– Da. Aveţi bani?
Răspund:
– Ia 15 ROX. Unde e?
Răspunde:
– La “Travestitu’ vesel”. E o crâjmă pe Aleea Bastionului, lângă liceu’ Gonga. Ştiţi unde e?
Răspund:
– Da.
Căutăm.
Găsim.
“Travestitu’ vesel” e o bodegă de liceeni chiulangii. Pereţi roşi de timp, igrasie şi vomă de beţivi. Nici urmă de Gambonio. M-am săturat. Rodica se duce la baie, nu mai poate să se ţină.
Eu nu mai suport, gata. Căutăm, căutăm, da’ până când?
Îmi infig degetele în peretele aspru şi putrezit. Trag şi sfâşii mortar, mi se sfâşie şi pielea. Căutăm degeaba. Căutam deampulea. Căutăm.
Icnesc de durere.
Un puşti se uită la mine apăsat, îi simt ochii aţintiţi asupra mea. Mai căutăm mult?
Răspunde:
– Pssst!

[Artwork by Dariz]
Nu se aşteaptă la lovitura scurtă, dar precisă, care îl atinge scurt şi sigur în gât, împroşcând cu stropi micuţi, rotunzi tapiţeria de birou. E surprins, dar mă recunoaşte. Avem aceiaşi ochi.
A început acum o lună toată schema asta. Eram şi eu p-aicea prin birou, îmi verificam contu de Hi5ictir să văd ce gagici îmi mai dau pupici şi se oferă pe tavă. Le zic nimfuţe. Rozalia16, Veronicapussykat, Yrynuzza, şi altele. Puştane finuţe. Probabil te întrebi de ce un om în poziţia mea are nevoie de de-astea când pot avea orice pipiţă din oraşul ăsta pervers. Netu e viitoru. Pă net nu există dovezi clare, nimic nu se poate demonstra. Pot ridica o gagicuţă lejer şi s-o trimit în Portospania la băieţi fără mare risc, îi zic să vină la o îngheţată în oraş, o bag în dubă şi pa. Pe cIRC pot să mă dau băieţaş de treabă, nu se poate demonstra nimic. Pe AdultCuntFinder la fel. Nu există dovezi, poliţia n-are treabă cu mine. Şi uite, stăteam să verific chestiile astea şi vine un mardeiaş la mine din senin, cică are o ofertă. Zice că mă poate scăpa de concurenţă. De Gabi Şcolăreanu. De Panta Pe Vicii. De toţi ceilalţi peşti din oraş. Zice că mi-i omoară fără să afle nimeni din jur. E un derbedeu d-ăsta care cere bani la bătrânii de la blocuri. Găinării. Taxe de protecţie, un ieftin. Nu-i trebe mare lucru, nu cere decât să-l ajut să-l găsească pe ta-su şi să-l omoare. Cică îl cheamă Gambonio pe puşti. Cică e fi-su lu Merry Evanghelie. Cică… ce cuvânt distrus, ar trebui să-l scot din vocabular.
Îi dau adrese, nume, tot tacâmu, mai puţin pe ultimul. Şi mai e un ghimpe în coastă. Unu care mă poate da de gol. Un parazit. Nu mă aştept să-i facă pe toţi, dar ar putea să transmită un mesaj clar. Să nu mai fie aşa siguri pe ei, să le transpire cururile pe fotolii, pentru că nu ştii niciodată de unde loveşte Fieraru. Că aşa mi se zice.
Vine după o săptămână. Şcolăreanu e mort, înjunghiat în urechea stângă cu un stilou. Următorul.
Vine după încă o săptămână. Panta pe Vicii e mort. Otrăvit cu detergent de rufe. Tare. Mă întreabă de ghimpe, îi zic că al treilea şi ultimul peşte să-l lase la final.
Ghimpele e un raton d-ăsta familist. Stă în blocu cutare, pe strada cutare. I-l descriu cât pot eu de bine. Îi zic să-l aducă la mine, rănit, nu mort. Vreau eu să-l rezolv. Mă poate da de gol. Nu-i zic de ce. Gambonio nu tre să ştie.
Bun.
Vine azi. Se aşează la mine la birou. Mi-a adus şi un cadou, o gagicuţă – îi zice Zâna. Un martor lichidabil, un puşti de vreo 20 de ani. Îi zice Jaffar. Zice că mi-a adus ghimpele. Nu e ăla, nu e ăla căruia i-am călcat nevasta cu maşina. Nu e ăla care m-a văzut la faţă. E altu. Dobitocul!
Mă întreabă de ultima ţintă. De ultimul peşte. Îi zic că şi-a făcut operaţie estetică. Nu e cine era înainte. I se zice Marcel Badea.
E surprins. A auzit de el. Vorbeşte de parcă l-ar cunoaşte, da’ nu-l cunoaşte. Ştiu asta sigur. Zice că e un amărât, nu înţelege de ce îl vreau eliminat. Zice că din câte a auzit i-ar sta mai bine ca prezentator de teveu, cu făţău de “ăla pe care l-ai bate în liceu că face glume de căcat”. Zice multe. Nu mai tace. Îi fac semn să tacă.
Îi zic:
– Ăsta e cel mai periculos. Marcel Badea e Puţoiul Universal. Întotdeauna oamenii mediocri sunt cei mai periculoşi, trebuie să înţelegi asta, Gambonio. Tu nu ştii asta, pentru că tu eşti acel om mediocru inofensiv. Dar oamenii mediocri care prind poziţii din bulan pe sus sunt cei mai periculoşi. Sunt ăia imprevizibili, ăia care te fut din greşeală. Ăia care te sună târziu în noapte să-ţi zică că i-a prins poliţia. Ăia care trimit curve în alte ţări şi le ia poliţia pe sus că au uitat să dea şpagă. Ăia care te calcă pe trecerea de pietoni şi îi prinde poliţia cu 50 de kile de şpriţină în portbagaj. Ăia sunt cei mai periculoşi. Ştii de ce, Gambonio?
Face ochii mari. Atunci rânjesc, şi se prinde. Se uită în ochii mei şi îl prinde o frică primară, frica iepurelui pe care îl loveşti cu maşina cu 120 la oră şi tot ce vezi prin parbriz în afară de beznă şi ploaie e un smoc de blană însângerată care ţi se agaţă de ştergătoare. E terorizat. Cobor un stilet şi îl lovesc frontal. N-apucă să reacţioneze. Nu se aşteaptă.
Nu se aşteaptă la lovitura scurtă, dar precisă, care îl atinge scurt şi sigur în gât, împroşcând cu stropi micuţi, rotunzi tapiţeria de birou. E surprins, dar mă recunoaşte. Avem aceiaşi ochi.
Eu sunt Marcel Badea. Eu sunt Fieraru. Eu sunt Merry Evanghelie. Sunt singurul proxenet major din oraş acum. Pot să-i elimin pe ăştia micii. Au putut să schimbe totul la mine, am vrut să am aceiaşi ochi. Să mă recunosc în oglindă după ei. Să rămân acelaşi. Nu reacţionează nici la urmatoarele lovituri. Moare după vreo cinşpe. Nu reacţionează la nici una.

[Artwork by Aaashur]
Tot în comă. Când eşti în comă e ca atunci când eşti îndrăgostit – eşti cumva pseudoconştient la un nivel cretin, ai ajuns în starea asta fie din cauza unei contuzii, abuz de alcool sau vreo boală tâmpită. E o stare profundă, imprevizibilă, care nu ştii niciodată cât durează dar te imobilizează total. Dragostea poate fi uzurpată de lene, de plictiseală, de o altă fată sau alte căcaturi de pretexte folosite de regizoraşi cretini ca un climax în filmele romantice de duzină. Coma poate fi uzupată de dracu-ştie-ce, adică tot aia.
Mă rog, se face că iar visez. Visul unei morţi de vară. Sunt într-o celulă subterană, şi miroase a iasomie şi mentă şi medicamente şi pizdă rasă. Nu-mi dau seama imediat, dar am o mască pe faţă, din piele veche, şi pe unul din pereţi scrie “Puroi”.
Nu există nici un geam, şi atunci o să întrebi de unde ştiu că e subterană celula. Păi sunt muşchi pe jos şi două rădăcini au crescut în jurul gleznelor mele vinete. Se aud paşi pe coridor, şi câteva clipe mai târziu intră un doctor penal cu făţău de cal în celulă. După el, o gagică arogantă, o pipiţă cu cămaşă albă imaculată, ca în reclamele la detergent, şi fără fustă. Are pizda rasă, de unde se explică şi mirosul. Surâd. Ei nu pare să-i pese.
Doctorul tuşeşte şi se uită la mine cu o uşoară tentă de scârbă. Eu îi întorc înţelegător privirea. Mă întreabă:
– Hâmfăîîulleeeiiioooh?
Îl înjur:
– Ăăăăăăăââââpoăăăllleee!!!
Să mori tu moşule. Crezi că nu ştiu ce vrei?
Pipiţa vine lânga mine şi muşcă din rădăcini, eliberându-mă. N-are sens toată figura, dar nu mă deranjează. Trecând pe lângă ea, văd că are un tatuaj pe coapsă. Scrie: “D27″.
Doctorul mă priveşte cu o înţelegere de tată, şi mă plezneşte scurt, nu ca să doară, ci ca să înţeleg că-mi vrea binele. Mi se pare penal că de fiecare dată când cineva îţi face un bine, binele ăla doare. Un vaccin sub forma unui ac usturător, educaţie sub forma unei palme aşa-nu, reanimare sub forma ţintuirii de un pat rece şi murdar, cu mâncare de spital făcută din copite de vârcocal, o muie sub forma unor dinţi ascuţiţi, adaptabilitate sub forma unui divorţ al părinţilor, altruism sub forma unei iubite crude care te îndepărtează ca să-ţi fie mai bine când pleci în alt oraş la facultate – trezire la realitate sub forma unei come cu vise şi coşmaruri. Să mergeţi în pulă toţi care-mi vreţi binele. Toţi care mă iubiţi, toţi pentru care contez. Ardeţi în iad. Stingeţi-vă în Styx. Ipocriţilor. Javrelor. Mincinoşilor. Cruzilor. Curvelor. Viperelor. Scorpiilor. Muiştilor. Iubitelor. Fraţilor. Părinţilor. Prietenilor.
Ura creşte în mine, în coşmarul ăla, ca un fum roşu reciclat prin tunelul traheii, şi plămânilor, şi inimii. Îl izbesc pe doctor de perete, monstruos, până i se revarsă creierii pe podeaua de muşchi şi pământ. Gagica stă, nederanjată, arogantă ca o felină, şi pare uşor excitată de sângele cald care curge, şi curge, şi curge, un pârâiaş morbid la picioarele ei. Şi pentru o clipă am impresia că urăsc pe toată lumea. Pe ăia care mă consideră o lipitoare. Pe ăia care mă iubesc. Pe ăia care mă consideră un străin. Pe ăia care mă iubesc şi mă consideră un străin. Gagica mă devorează, şi ura din mine parcă o revigorează.
Mă zbat, îi ies prin uter, şi cobor într-un maldăr ombilical din care se formează o cămaşă de forţă. Şi fug, fug către ieşire.
Deschid larg ochii şi inspir. Lumina se micşorează, ajunge de mărimea unui bec deasupra unui pat de spital. Un coşmar m-a scos din comă – ca să-mi fie bine a fost necesar un mic rău. Ce căcat.
Apoi dispare ura, spălată de un fel de nepăsare anemică. O scârbă de suprafaţă, dacă vreţi, uscată de tăcerea şi mirosurile spitalului străinez. Ce coşmar mamă, ce coşmar real.

[Artwork by Dariz]
Nu ştiam ce să fac, cum să reacţionez, ce să zic, cum să mă port. Am făcut strictul necesar când am văzut ambulanţa trecând. M-am ascuns în scara blocului şi m-am uitat ce se întâmplă. Mare lucru n-am înţeles, era ca statul la coadă la covrigi. Era Gambonio, şi a venit o ambulanţă, şi i-a luat pe toţi – un puşti de vreo 20 de ani, o fătucă creaţă, pe Corneliu, şi au lăsat în urmă doi puştani pe care îi lovise ambulanţa. Ce să zic – mai bine tac.
Şi acum ce să fac? Gambonio e rău? Bine, ştiu asta într-un fel, dar nu ştiam că e mafiot, credeam că e bagabont domestic, de cartier, cuminţel, găinar. Uite, e Rodica aici, stă în faţa blocului şi plânge. Şi caut în mine un strop de ură, un strop de nevoie de răzbunare, nimic. Nu mă pot vindeca, n-o pot lovi, n-o pot omorî. E o buclă urâtă şi eu sunt atât de ameţit… Mă duc la ea. Tresare. Încerc să-i explic că nu mai dau în ea, că mă doare dacă o doare. Tremură de nervi.
– Crezi că de tine mi-e frică, găinarule? Crezi că am ceva de pierdut? Crezi că dacă aş avea mi-ai putea lua tu chestia aia? Marş măăăă, nea Achim. Corneliu a tras, Corneliu a tras, încerca să mă omoare pe mine – gaborii sunt proşti, şi tu eşti şi mai prost.
E binecunoscut şi ştiinţific demonstrat faptul că poliţiştii străinezi au un creier înmuiat în oţet cerebral, de 2 ori mai mic decât cel al unui măcelar de periferie şi de 1.5 ori mai mari decât profesorii străinezi. Câteodată mă întreb dacă am fi fost pe vremea în care duelurile erau legale, puteam să mă bat cu vreunu care îmi zice că sunt la fel de prost ca un poliţist, să cobor sfânta mânie răzbunătoare Bekeliană pe capul lui? E genul de insultă care cere provocare, răspuns, bătaie, apărarea onorii. Apoi îmi amintesc că sunt un laş şi nu ştiu nici să mă bat. Şi înghit în sec.
Rodica zice:
– Ajută-mă să-l găsesc.
– Pe cine?
– Pe Corneliu, normal.
– De ce? După ce a încercat să te omoare? Tu mai vrei să-l găseşti?
Se încruntă la mine, de parcă aş fi un fel de rahat dezagreabil de pisică pe o mochetă proaspăt curăţată.
– Nu sunăm la poliţie? o gafez eu şi mai grav.
Se înrăutăţeşte încruntătura, de parcă mocheta ar fi nou-nouţă.
– Bine, dă-mi te rog un minut să încui sus.
Deschide gura să-mi zică probabil “nu, găinarule, hai să mergem” dar deja urc scările câte două. Mă bag repede în baie şi mă uit în reflecţia din veceu. Văd un laş, cu o tentă mai gălbuie, care nu face decât să agraveze, accentuând ce-i mai urât la faţa mea – ridurile, petele şi tenul. Tresar, surprins de cât de seacă poate să fie viaţa pentru mine, care m-am ascuns atâta amar de vreme în spatele fricii. În şcoală mi-era frică de profesori, deci când nu îmi convenea ceva tăceam şi zâmbeam frumos. Era în regulă, majoritatea tăceam. Proştii care n-o făceau rămâneau corijenţi, sau mai rău. În facultate, la politehnică (pentru că aşa a vrut tata, să mă fac inginer) mi-era frică să le zic că nu-mi place că ăla are zece fiindcă a adus o sticlă de Iegărmaistăr. Şi când m-a luat viaţa în piept mi-a fost frică să stau drept şi să mă iau cu ea la trânte, aşa că m-am ascuns în apartamentul meu de 3 camere, cu familia mea de 3 membri, cu slujba mea ca inginer la fabrica de nasturi. Acum mi-e prea frică să o ajut pe femeia asta să-şi găsească soţul psihopat. Reflecţia din veceu se uită urât la mine, mai gălbuie şi mai acră ca niciodată.
– Vii nea Achim odată? Că plec fără tine! se aude de pe coridor.
Vin, vin. Dârdâi de frică, dar vin, normal că vin.

[Artwork by Ligia]
E nasol rău frate, adică ştii, gen – am pus-o. Mi-a dat Badea SMS azi-dimineaţă – vrea banii azi. Ştie unde stau. Sunt în budă rău. Cre’ că scap de-asta, dar e la muchie. Mă trece un pârâiaş de transpiraţie pe la ceafă, pe-acolo, pe sub păr. O iau pe sus pe Zână, i-o dau lu Gambonio, mă scot, până diseară sunt scăpat, sunt scăpat, adică îi dau banii lu muie ăla şi gata, libero!
În juru meu, în maşină – malacii, pretenarii, tovarăşii. Mai puţin Alecu. Alecu nu e cu astea, Alecu nu tre să ştie. Nu mă gândesc la ce-ar zice, n-are rost, ce să mă fută pe mine grija aiurea-n-tramvai. Rulez încetişor o foiţă, strecor nişte ciocolată prin ea. Ciocolată – ştii tu – haş. Miroase bine căcatu ăsta. Şi tutun, o ţigară de Zgrobeni se fărâmiţează şi se-mprăştie prin ciocolată. Şi amestec. O aşteptăm pe Zână ca nişte hiene. Sunt înconjurat de malaci, pretenari, tovarăşi, şi nu m-am mai simţit niciodată atât de singur. Mai trece un pârâiaş, ale dracu râuleţe. Rânjesc de frică, o luăm pe gagica asta şi ne cărăm. Zece mii de iuroi valorează. Zece mii de iuroi o pizdulice care nici nu ştii dacă e virgină, într-o ţară străină. Ţicniţii morcoviţi. Ţicniţii portospanici. Aprind jointu.
Şurub şi Gică aşteaptă în spate, povestesc ceva aiurea, cum s-a bătut ăla cu ălalant, e sec. Încă un pârâiaş. Să iasă de dupa colţ gagica asta şi ne-am scos, nu durează mult, o băgăm în dubă şi ne-am scos, am scăpat, libero, am scăpat!
La drept spus, n-am mai facut niciodată ceva atât de nasol, da’mi tot zic în sinea mea că mai bine ea decât eu. Şi nu sunt nici genu ăla care se cacă pe el când e ceva de făcut, adică sau fac sau nu fac. Îmi tot zic asta. Încă un pârâiaş.
Cu un joint baban în gură, în cea mai babană dubă din cartier. Uită-te la mine, mamă! Vedem, într-un fel de slow-motion sec, fără soundtrack, fără montaj, fără efecte, un slow-motion de zi cu zi – nimic special la el, o încetineală penală, de genu stai-bă-muie-că-vine cum apar nişte blugi de târg cu adidaşi Leopardia şi o cămaşă semitransparentă verde cum iese de după colţ o gagică. Ea e! Ne scăpăm! Încă un pârâiaş. Mă şterg cu palma, transpir ca un porc.
Sting jointu pe trotuar, mă duc către ea. Nu bănuieşte nimic, clar, frate. Pisicuţa asta nu zgârie.
Sunt calm ca o ciupercă, îi zâmbesc larg şi o prind de mână.
-TrE Să ViI cU NoI FaTuCă…
Se prinde că e ceva in neregulă. Se prinde, nu-ştiu-cum-dracu da’ se prinde. Mă împinge. Şurub scoate o lamă, idiotu, nu e nevoie, nu e nevoie… Mă clatin şi o prind strâns de braţ să o trag către maşină. Pe-asta n-avem voie s-o scăpăm.
Cum dracu s-a prins? Cum dracu s-a prins… cum dracu. Îl văd pe Gambonio vizavi ieşind cu un corp în braţe. Se aude o sirenă. Vine ceva… luminile!
Şurub o ameninţă cu lama, ea se agită, eu ii zic să nu, el nu mă vede, nu mă aude, Gică tace. Lumea urlă, se agită. Şi îţi jur, frate, nu te mint, ea se uită cu scârbă la mine, şi mă simt aiurea. Fumez prea multă buruiană, ştiu, ştiu, nu-mi zi. Şi se trage, şi nimeni nu se aşteaptă, şi fuge, şi trece strada – şi Ambulanţa, şi Ambulanţa vine cu surle şi trâmbiţe, cu viteza unei bestii turbate. Şi Zâna aleargă, Şurub şi Gică după ea, frate, e maraton, şi sirenele! Şi eu fug, şi mă împleticesc, şi mă împiedic, şi urlu către Gambonio s-o prindă, şi el nu aude, şi Zâna trece strada bine mersi. Şi ambulanţa îi prinde pe Şurub şi Gică din plin, şi opreşte imediat după. E terci pe jos, eu sunt prea fumat ca să fiu şi atent la tot ce se întâmplă în jur. Îmi vine să râd – ăştia doi zac pe jos ca nişte marionete cu pete mov şi roşii şi mă abţin. Nu râd, mă pufneşte, al dracu.
Şi abia atunci observ – ambulanţa n-are plăcuţe. Nu e înmatriculată. E o schemă tot, e o schemă tot, e o schemă tot. În sfârşit o prind pe Zână, care tremură şi nu zice nimic iniţial apoi se trage – degeaba. Şi o împing. Şi se trage iar. Şi o prind şi-i suflu la ureche:
– Nu Te MaI ZbAtE cĂ tE OmOr JuR tE RoG Fă Ca MiNe.
Mă scuipă. Mă zgârie. Se zbate în continuare, vrea să fugă. Gambonio aruncă corpu în uşile deschise ale ambulanţei şi cu o mână o prinde pe Zână şi o aruncă şi pe ea înăuntru. Îmi face semn să urc. Nu zic nimic, fac ca el. E cum zice el, Gambonio ştie. E rece, e impasibil, e cum vrei tu.
Plecăm. Şoferu nu e nici speriat, nici transpirat, nici şocat. Şi i-a facut tocăniţă pe Şurub şi pe Gică. Ce mocan! Ce mocan frate! Şi în spatele nostru, cum plecăm, o femeie iese din scara blocului din care a ieşit mai devreme Gambonio. E şifonată, e pierdută.
Se ridică tipu ăla de l-a adus Gambonio în braţe. Tuşeşte şi scuipă sânge, se uită pe ferestruică în spatele nostru. Lipeşte mâinile de geam şi urlă, jur, n-o să uit niciodată cum îmi ricoşează ecou’ vocii lui prin cap:
– Rodicaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa iartăăăăăăăăăăăăăăă-măăăăăăăăăăăăăăăăă!

[Artwork by Dariz]
Când eşti în comă, nu visezi – aşa am auzit eu de la oameni cică mai deştepţi. Te cam doare în pulă de toţi şi toate, în sensul în care nici măcar nu ştii că există toţi şi toate. Câteodată, din toată ploaia de momente, de succesiuni de labe triste-picături te seacă un fel de secerare spirituală – cam de ce au nevoie oamenii ca să-şi justifice vieţile-terci. Adică – uită-te la mine, un adolescent palid într-un pat în care au borât şi s-au pişat sute de pacienţi – într-un somn fără vise. Mă plictisesc. Aşa că hai să fac jocul niţel mai interesant. Nu mă interesează dacă mă crezi sau nu – visez.
Visez la prima oară când am făcut sex, sau dragoste, sport de cameră, aerobic – spune-i cum crezi tu că e mai acceptat în codul tău moral, în setul tău de valori sociale, în sufrageria în care stai cu familionu tău sec şi vorbiţi despre ce-a făcut Constelaţia în ultimul meci. Da’ taci în pula mea şi ascultă.
E un fel de vară târzie. Sunt la mare. Ea are 32 de ani. Eu 17. Povestim despre vreme, muzică şi alte căcaturi cum ştiu oamenii obişnuiţi să vorbească despre vreme, muzică şi alte căcaturi, adică facem un fel de ghiveci arogant din noţiuni d-astea pompoase. Vremea e aşa şi pe dincolo pentru că… mie îmi place ăla pentru că… oricum, totul duce la păsărica ei strâmtă. Nu ştiu de ce. Toate drumurile duc la piz… ăăă… Roma. Ce-are-a face? Eşti nebun?
Ştie că e bună. Ştie că ar vrea-o orice adolescent, bărbat, bătrân (din ăia cărora încă li se scoală) care ar vedea-o. Ştie că o vreau şi eu, şi mă bâlbâi, am palmele transpirate. Mă trage după ea, după câteva Cico-uri marinate cu bulbuci de tuse până ajungem la ea în camera de hotel. Mi se scoală pe undeva prin lift, nu-mi dau seama.
Ea se uită în jos. Zâmbeşte. Ajungem înăuntru. Îmi bagă limba în gură. Viol? Abuz de minor? Molestare? Hahahaha, da – clar, o dau în judecată după ce mă termin. Se dezbracă, are ţâţişoare – nu ştiu ce mă atrage aşa tare la sânii mici – nealterate de clepsidră. Mă ţin de mâini singur să nu tremur prea tare, sau măcar să nu observe. Mă simt ca un burete, ştie şi o incită. Da, ştiu la ce te gândeşti. E bolnavă, aşa văd şi eu lucrurile. Nu fă pe uşa de biserică, şi tu ai fute-o dacă ai vedea-o, ţi s-ar evapora absolut toate standardele. Şi mă termin repede, sunt varză, e prima oara. Ştie, n-o interesează, ba mai mult – îi place. Mă sugrumă. Mă mângâie. Mă muşcă. Mă sărută. Începe să mi se pară nasoală. Se plictiseşte şi îmi dă drumul. Se întinde şi se uită la mine cu o răutate de felină în călduri. Eu mă bâlbâi.
Nu te hlizi aşa la mine, ce-ai vrea să fi rămas cool? Lipsit de emoţii? Şi ce vroiai să spun? “Ăăăă…. da’ de soarele de-afară ce crezi?”
E greu să stai de poveşti despre vreme după ce aţi fost împreună într-un stadiu primal, animalic, sexual.